Să trăiţi miştooo!

Bre şefu’ mă picni o idee şi mă roade să ţ’o spui ca Mata să i’o spui lu’ nea’Traian, că la iel ie nădejdea ajunjerii la fericire, unde nu-i întristare şi glojdeala’i pă verdeţă. E geneală! Dă Nobăl pă ieconomie. Ia o ţeruză şi o buca’ dă papir şi scrie, că la cât eşti dă hăbăuc, o uiţi.

I’o’te’o! Declarăm rezbel cumanilor şi pecenegilor. Cum intrăm în stare dă belegeranţă, cum tre’ ca şi natoul şi uieul să sară în ajutoru nost’, cum scrie la tratatili. Nu’i loc dă tărcolit!

Or să ne caţă cel mult la duşmani pă goagăl! Și’or să găsească Comana şi Peceneaga, aşa că o să devie că n’am enventat nimicuţa! Cum pintru iei Bucureştiu’I la Budapesta, n’o să se prinză. Booon! Cum ţ’am zîs, înrolăm tot natul, dă la caş la gură, pân’ la barbă sură, că’i rezbelu’ lu’ întreg poporu’ (doctrină dă aparare ca’ cum ar veni!).

Fimeili (y compris donşoarele) pân’ la şaiştri, bărbaţii până la şaişşinşi, ce câr, ce mâr, că curtea marţeală îi paşte. Ie rezbel ce tura’ vura! Acu’ tre’ să sară aleaţii, alde nato şi uie cu tot ce tre’? Ţoale meletare? Tre’! Potol’ pintru cazan, dă trei ori pă zi, şapte pă săptămână? Tre’! Spiţerii? Tre’! Soldă? Că ie şi soldă, mata nu ai dă un’ să ştii, că ieşti mai cârlan! Tre’! Soldă nato, ca la cinjdă ieuroi pă zi. Dă la amerecani poa’ să fie în dolari, la cursul zilei. Să ne tremeaţă şi arme, că cum să te răzbeleşti fără de? Gioarse să hie, le-om găsi rost! D’un parexamplu’ le vindem talibanilor şi când i’or năpădi trupele lu’onu, să se dee prinşi dă’n cauză dă defecţiune tehnică. A fi şi pintru iei mai onorabil, dăcât să se baţă pân’ la ultimul cartuş, pă post dă cart d’acces în locanta cu clădărăi de piulaf. Nu văzuşi încă avantajurile?

Tot io că d’aia mă luaşi dă analistru’. Păi o dată ce ţărişoara noatră ie’n belijeranţă şi tot natu’i sub arme, gata s-a termenat cu grevili lu’ penzionarii, foncţionarii, poliţaii, profesorii, doftorii şi alţii. Ie rezbel, ioc grevă! Başca că le plătim soldili nereduse cu douăşcinci, ca la soldi nu se pune, că vine dă la aleaţii noşti! Potol’ la cazan. Nu cosumă gazi, că merge cu lemne. O să-i dăm în falememt pă ruşi, pă omeveu şi pă conu’Dinu, da’ ce să facem? Ie şi iefecte colaterale la un rezbel, pă carele tre’ să ni le asumăm! Nu mai cheltuim pă recompensati, că le primim moca. Nice pă ţoali c’o s’avem uniforme. Pă bujetu’ nost’ poa’ să rămâie ceaiu’ dă la zăce şi faivoclocu’, budigăii, ismenele, colţunii, dospapiru şi pamperşii pintru sugaci că doar n’om sista acţiunili dă creşterea natalităţii pintru un amărât dă răzbel!

Pune şi că nu iasă den prima! Da’ ăl mai mare avantaj ie că se poate închide tonomatili pă cale bucală şi ălea pă scris dupe, ca să fie pă gându’ lu’ iecs-Primaru’ dă Kronştat. Om scăpa dă destabelezatori şi asta să fie prima acţie meletară. Pă chestia asta ţ’ai câştiga loc dă veci în inima lu’ neaTraian! Dupe socoata mea, dacă s-o face aşa, nici nu tre’ să stăm în rezbel decât… hai să zicem f’un cencenal. Cu empozitu’ pă soldă, plătim rata la Féméi şi consolidăm bujetu’ carele’i cam sighinaş dupe cum zise dom’Iemil săracu’, că mult mai suferă dă grijea noast’.

Gheorghe

Mereu de la o vreme încoace, un cuvânt mă zădăreşte, mă înconjoară, deloc nu-mi dă pace – iată, că din nou am devenit poet – cuvântul cheag. Și, bineînţeles, expresia a prinde cheag! Pentru cei ce locuiesc la oraş şi habar nu au de cele de pe la ţară – şi mulţi sunt şi dintr-aceştia – voi preciza că cheag înseamnă acel ceva – liant să-i spunem – care face ca laptele să se prindă şi din acest aliment lichid să se întemeieze – remarcaţi, rogu-vă, ce verb am folosit – brânza.

De unde şi popularele aprecieri spuse în derâdere – ce mare brânză. Adică, ce mare scofală, ori nu-i nicio brânză de capul lui. Nu zic de al cui, că se poate lăsa cu niscaiva procese de calomnie, cum au mai păţit câţiva colegi de breaslă atunci când n-au fost atenţi la ceea ce le-a ieşit pe gură – porumbel dalb desigur, columb de la Columbeanu – sau ce-au aşternut în goana condeiului pe hârtie. Dar să revenim la oile noastre şi în sens literar şi, obligatoriu, în celălalt pur pragmatic. Că doar se ştie, fără aceste făpturi mioritice şi nu numai nici nu poate fi vorba de cheag, darmite de expresia, sintagma dacă vreţi, „A prinde cheag“.

Când eram ceva mai tânăr – acum un secol şi ceva, vezi bine – şi mă băteau gânduri de însurătoare, deşi n-aveam de nici unele, prietenii mai vârstnici, mai înţelepţi, aşadar, mă sfătuiau „Aşteaptă şi tu câţiva ani, până faci ceva cheag“. Adică, pe înţelesul tuturor, până adun o sumă oarecare, consistent orişicum, de bani la CEC, că pe atunci nu existau, din fericire, diverse fonduri naţionale de investiţii, proprietate şi nici alte învârteli de acelaşi soi – până ce dispun de oarece avere, care să stea la bazele unei trainice viitoare căsnicii. Că de la sărăcie şi lipsuri pornesc toate relele – glăsuit-a un bătrân din calendar. Și în familie, şi în societate.

Iar dacă tot am extrapolat – Doamne, ce expresie, că m-apucă şi mai tare frigul de la îngheţul de pe afară şi din casă – dacă tot am trecut, aşadar, de la simplu la complex, de la particular la general – sechelele educaţiei materialist-dialectice nu se lasă duse cu una cu două, că toate relele şi răii, de altfel – să ne oprim o ţâră, cum spun oltenii, la starea – nu apreciez cum este întrucât se ştie – oamenilor de la ţară. Care, paradoxul paradoxurilor, în aparenţă, deşi au devenit – iată! – proprietari de pământ de ani buni – vorba să fie buni – tot amărăşteni se află, adică, şi acum ne întoarcem de unde am plecat, n-au prins cheag! Și cum era să prindă, când nu e suficient să ai pogoanele ori hectarele în posesie. Terenul trebuie lucrat, adică arat, grăpat, discuit, irigat, fertilizat, chimizat, dezburuienat. Apoi, se cer culese roadele, transportate din câmp, grădină ori livadă şi depozitate. Sunt lucrări ce se cer musai făcute, pământul îţi dă, dar mai întâi şi întâi trebuie să-i dai! Și de unde, dacă bani nu sunt nici pentru maşini agricole, nici pentru seminţe, nici pentru udări, nici pentru, nici pentru, nici pentru…

Concluzia: dacă n-ai cheag, nu faci cheag! Adică nicio brânză. Acum şi-n veci. Noroc de unii – câţi or fi oare? – care au prins trenul, cum se zice, au urcat pe blat la clasa I şi fără de milă şi ruşine au făcut cheag. Și al lor e caşcavalul. Oricum, eu unul nu le urez poftă bună; mai curând le-aş spune: Să vă stea în gât!

GEORGE GHIDRIGAN

După „marea revoluţie românească” făcută în stilul nostru tradiţional, tot poporul şi-a dorit pământ. Cineva, mare ministru al agriculturii la vremea respectivă, a hotărât dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole printr-o lege. O lege aşa de ”bine făcută” că nici după 20 de ani nu s-a încheiat aplicarea ei, iar procesele curg şi acum.

Conform unei statistici europene, România se situează pe primul loc, cu 90% din întreaga suprafaţă, în ceea ce priveşte numărul de parceluţe până în 5 ha, şi, pe locul 2, la exploataţiile cu suprafeţe cuprinse între 5 şi 20 de ha. Ca suprafaţă medie deţinută suntem în ”frunte”şi aici, fiind depăşiţi doar de Malta. Și exemplele edificatoare ar putea continua. Poate doar faptul că aproximativ 10.000 de fermieri deţin suprafeţe, în exploataţie de peste 100 de ha.

Tocmai exploataţiile familiale, viabile economic, care predomină în Uniunea Europeană, cu suprafeţe cuprinse între 20 şi 100 de ha, lipsesc cu desăvârşire din agricultura României. Ne mai mirăm de ce suntem pe primul loc şi la capitolul suprafeţe nelucrate? Mai pe româneşte stau ”pârloagă” milioane de hectare, după unele statistici neoficiale peste 3 milioane ha, după cele de la APIA-MADR, în jurul a 1,3 milioane de ha.

Domnilor, nu are rost să vă bateţi în cifre, c-o fi unul sau trei, ce mai contează, pârloagă-i peste tot pe unde te duci. E un adevărat flagel. Credeţi că cei care nu au bani să lucreze pământul, vor avea 400 de lei pentru plata impozitului pe pârloagă? Chiar credeţi că de frica amenzilor proprietarii de mici parceluţe vor sări degrabă cu terenul să-l arendeze? Câţi arendaşi sunt capabili să lucreze mai mult teren decât au acum? Cine le garantează acestora că vor avea parte de o ”concurenţă loială” pe piaţa europeană a produselor agroalimentare?

E un nonsens să vorbim de piaţă comună, atâta vreme cât, în ceea ce priveşte ”susţinerea”, că aşa e european, suntem, din nou, în fruntea cozii cu cele mai mici plăţi directe. Revenind, doar cu impozitarea pârloagei, nu veţi rezolva problema. Fără un complex de măsuri prin care să se realizeze şi comasarea parceluţelor, prin care să se stimuleze arendarea terenurilor pe o perioadă mai lungă de timp, prin care să se poată cumpăra şi de tineri, - de ce nu? -, prin care să se stimuleze ieşirea rapidă la pensie din agricultură. Că cei care lucrează cea mai mare suprafaţă de teren agricol au peste 60 şi chiar 70 de ani, nu cred că vă surprinde.

Avem, pentru toate acestea, o strategie? Există măcar voinţa şi puterea de a se strânge la aceeaşi masă autorităţi, fermieri şi specialişti pentru a lua hotărâri benefice acestei ţări? Timpul trece şi potenţialul pământului, cu care ne mândrim,- de ce oare?, poate să dispară. Zecile de milioane de guri care pot fi hrănite şi din ”pârloagă” pot să rămână doar un vis frumos. Un potenţial care, aşa cum amintea şi comisarul Dacian Cioloş, trebuie valorificat, pus în valoare. Fără legi concrete, stimulative vom visa frumos, şi peste ani, înconjuraţi de milioanele de hectare ”pârloagă”. După „marea revoluţie românească” făcută în stilul nostru tradiţional, tot poporul şi-a dorit pământ. Cineva, mare ministru al agriculturii la vremea respectivă, a hotărât dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole printr-o lege.

O lege aşa de ”bine făcută” că nici după 20 de ani nu s-a încheiat aplicarea ei, iar procesele curg şi acum. Conform unei statistici europene, România se situează pe primul loc, cu 90% din întreaga suprafaţă, în ceea ce priveşte numărul de parceluţe până în 5 ha, şi, pe locul 2, la exploataţiile cu suprafeţe cuprinse între 5 şi 20 de ha. Ca suprafaţă medie deţinută suntem în ”frunte”şi aici, fiind depăşiţi doar de Malta. Și exemplele edificatoare ar putea continua. Poate doar faptul că aproximativ 10.000 de fermieri deţin suprafeţe, în exploataţie de peste 100 de ha.

Tocmai exploataţiile familiale, viabile economic, care predomină în Uniunea Europeană, cu suprafeţe cuprinse între 20 şi 100 de ha, lipsesc cu desăvârşire din agricultura României. Ne mai mirăm de ce suntem pe primul loc şi la capitolul suprafeţe nelucrate? Mai pe româneşte stau ”pârloagă” milioane de hectare, după unele statistici neoficiale peste 3 milioane ha, după cele de la APIA-MADR, în jurul a 1,3 milioane de ha.

Domnilor, nu are rost să vă bateţi în cifre, c-o fi unul sau trei, ce mai contează, pârloagă-i peste tot pe unde te duci. E un adevărat flagel. Credeţi că cei care nu au bani să lucreze pământul, vor avea 400 de lei pentru plata impozitului pe pârloagă?

AVEM PĂMÂNT BOGAT, ţipă toţi neştiutorii, dar nu ştim ce să facem cu el. Am zis-o şi o mai zic că nu este aşa!

N-am descoperit eu aşa ceva, o spun specialiştii. La toate acestea mai adăugăm şi sfânta prostie de birocraţie tip românească şi lipsa de informare privind în mod special Politica Agricolă Comunitară (PAC). Suntem membri cu drepturi depline ai UE din ianuarie 2007. Și ce dacă! Nici în zilele noastre nu se ştie ce s-a negociat şi cum s-a negociat capitolul AGRICULTURA. Suntem ţara membră cu drepturi depline a UE şi aflăm, aşa pe sărite, că subvenţiile pentru agricultorii români sunt departe de celelalte din ţările UE şi chiar din ţările mai de curând admise. N-am auzit pe nimeni că aşa s-a negociat, că aşa a dorit UE.

Constatăm, cel puţin noi proştii, după o sumară documentare că această Uniune Europeană are reguli concret elaborate cu o piaţă agricolă bine structurată. Cum arată?! PIAŢA SEMINŢELOR Zice un document că seminţele sunt produse în aproape toate statele membre. Danemarca, Franţa, Germania, Spania şi Italia care sunt printre cele mai mari producătoare şi sunt clasificate în patru grupe de soiuri: triticale, oleaginoase, graminee şi leguminoase. Suprafaţa de producţie pentru seminţe în UE-27 era de aproximativ la un nivel de 400 000 de hectare în 2007. Regulamentul Consiliului nr.1782/2003 este inclus în reforma Politicii Agricole Comunitare), şi conţine dispoziţii în special cu privire la comerţul cu seminţe cu ţările terţe inclusiv un sistem de licenţe de import opţional.

Conţine totodată dispoziţii generale cu privire la ajutorul de stat, inclusiv o clauză specială finlandeză pentru ajutor. PIAŢA DE LEGUME ȘI FRUCTE are, de asemenea, prevederi organizatorice comune şi norme de aplicare de la 1 ianuarie 2008. Scopul reformei este de a îmbunătăţi competitivitatea şi orientarea pe piaţă a sectorului fructelor şi legumelor, de a reduce fluctuaţiile veniturilor cauzate de situaţiile de criză, de a promova consumul, contribuind astfel la îmbunătăţirea sănătăţii publice şi de a spori garanţii de mediu. Organizaţiilor de producători le sunt oferite o gamă mai largă de instrumente de gestionare a situaţiilor de criză; sectorul fructelor şi legumelor este integrat în schema de plată unică, cu un nivel minim de cheltuieli pentru mediu. Sunt prevăzute în acelaşi timp, fonduri UE pentru promovarea şi producţia ecologică. Sunt aceste exemple dovada faptului că agricultorii din România nu sunt informaţi cu toate prevederile din documentele privind organizarea agriculturii în UE. Se pune întrebarea firească: oare aceste reguli sunt ignorate sau ascunse?

La noi materialul de reproducţie aproape că a dispărut. Cercetarea din domeniul vegetal aproape că nu există. Ameliorarea diverselor culturi se făcea (zic se făcea, că acum terenurile de cercetare au fost confiscate) ţinând cont de zonă, sol şi micro climat. Vin seminţe din alte ţări (chiar dacă acolo au performanţe) şi nu se potrivesc cu situaţia reală din România. În domeniul legumicol este un adevărat dezastru. Producţia autohtonă este descurajată. Am fost invadaţi de seminţe care dau produse fără gust. Avem seminţe româneşti pentru legume cu gust românesc şi tolerăm (greşit, neştiutorii SUSPUȘI tolerează) importuri care distrug sectorul legumicol românesc. Atenţie, mă refer la importuri de legume din afara UE.

Încet, consumatorul din ţara noastră îşi dă seama că este înşelat cu cele mai otrăvitoare legume şi fructe aduse în România în mod fraudulos ca apoi să se spună că în sectorul agricol de la noi exista cea mai mare evaziune fiscală. GREȘIT, evaziunea din agricultură se întâmplă la GRANIŢĂ. Admir iniţiative DGADR Timiş de a lucra pământurile pârloagă, dar... va putea sări peste nişte legi aberante? Aştept cam de mulţi ani ca în pieţele agroalimentare să fie prezenţi adevăraţii producători agricoli şi nu speculanţii, nu evazioniştii şi nu în special COTIZANŢII!!! Cine aşteaptă?! Ca de obicei ăla care semnează...

UN PROST CU STUDII SUPERIOARE